COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Cum se face evaluarea la PSD: până să tăiem porcul şi după ce tăiem porcul

Marcel Ciolacu, noul şef interimar al PSD, şi Paul Stănescu, noul secretar general interimar (cel care a explicat că „până să tăiem porcul şi după ce tăiem şi porcul” se va analiza în partid cauza rezultatelor slabe în alegeri din anumite filiale), au ieşit în sfârşit la rampă să-şi prezinte punctele de vedere, mai exact să arate de ce ei merită să preia controlul partidului până la următorul congres. Aşa am aflat, de exemplu, că la şedinţa CEx „nu a căzut niciun capăt”, că Viorica Dăncilă o să fie de acum „preşedinta la doamne”, că Marcel Ciolacu a fost ales „ca şi preşedinte interimar” şi că între „deciziile care o să le luăm” există un prim „obiectiv care ne-au mandatat colegii”.

Exprimarea agramată, din topor a amândurora (nu degeaba Stănescu a şi zis la final că invită intelectualii şi tinerii să se alăture PSD) poate va mai fi tăiat din elanul celor care pe tot parcursul campaniei au susţinut că PSD ar fi avut alt rezultat dacă ar fi propus un alt candidat decât Viorica Dăncilă. Sau poate nu le va fi tăiat din elan, pentru că legendele, odată formate, sunt greu de demontat. Pe reţele de socializare sau prin viu grai, diverşi comentatori sau membri de partid au strâmbat din nas de luni de zile, repetând cu un aer superior că PSD face o greşeală că o pune să candideze pe Viorica Dăncilă. Unii, din snobism sau real misoginism; alţii, din frustrarea că nu şi-au continuat cariera de mahări pe viaţă la care se considerau îndreptăţiţi (cazul fostului europarlamentar Ioan Mircea Paşcu); alţii, din fixismul idealist al omului neinformat, care îi face în continuare pe mulţi să viseze că un chibiţ ca Liviu Pleşoianu, neînstare nici să-şi adune semnăturile ca să candideze, ar fi fost bun de preşedinte.

Sociologul Mirel Palada a prezentat zilele trecute nişte concluzii de sondaje de opinie care ar fi trebuit să fie la mintea cocoşului pentru toţi aceşti critici: că niciun alt candidat, fie Tăriceanu, Dragnea, Firea, Diaconu sau Barna, n-ar fi putut obţine mai mult de 28-29% din voturi în raport cu Klaus Iohannis, care domina constant şi de departe intenţia de vot în toate sondajele încă de la începutul lui 2018, când PSD se compromisese inclusiv în ochii propriului electorat prin schimbarea succesivă a două guverne. Date fiind relaţiile de adulaţie şi sfială specifice pentru reţelele sociale, nimeni dintre comentatori nu i-a întrebat pe strâmbătorii din nas: în regulă, nu Dăncilă, dar voi pe cine anume aţi vedea potrivit să-l bată pe Iohannis? Iar faptul că nimeni n-a propus o altă variantă în afară de perdanţii enunţaţi mai sus a făcut posibil ca o mulţime de naivi să rămână cu ideea că Viorica Dăncilă e de vină că PSD n-a realizat un scor mai bun la prezidenţiale.

Pentru cei dispuşi să vadă adevărul în faţă, a fost însă clar de la început că Viorica Dăncilă nu doar că n-a fost varianta cea mai rea, ci dimpotrivă, a fost tot ce a avut mai bun de oferit acum partidul. Avantajul lui Dăncilă de a fi din interiorul partidului a fost real; o susţinere pentru Călin Popescu-Tăriceanu, om din afara PSD, n-ar fi mers deloc la inima „poporului pesedist”, conştient că Tăriceanu e nu doar un om de dreapta, ci şi un tip exact atât de alunecos pe cât a şi demonstrat că este de la ruperea alianţei cu PSD încoace.

La fel, avantajul lui Dăncilă de a fi o persoană care nu transmite nici agresivitate ca Dragnea sau Ciolacu, nici sete de putere ca Firea sau Fifor, nici golănie ca Teodorovici sau Manda, nici provincialism ca Stănescu sau Oprişan, nici aroganţă ca Vasilescu sau Bădălău a fost real. Toţi aceştia sunt moartea pasiunii pentru orice alegător tentat să voteze la prezidenţiale cu un reprezentant al stângii; candidatura lui Dăncilă n-a făcut decât să mai ascundă un pic pentru public dimensiunea faunei de la vârful PSD.

De aici ar trebui să pornească deci orice analiză din PSD din perioada „până să tăiem porcul şi după ce tăiem şi porcul”. Încă o dată, toţi pesediştii care s-au strâmbat la Viorica Dăncilă ar trebui să-i mulţumească pentru că prezenţa ei i-a făcut pe alegătorii de rând să mai uite cât de departe sunt de ei ceilalţi fruntaşi ai partidului: doar imaginaţi-vă sloganul „Votaţi cu inima”, ales de Dăncilă, asociat cu oricare dintre cei pomeniţi mai sus. Aerul de mare burghezie afişat de aceia, după ani de zile în care n-au făcut altceva decât să acumuleze avere, nu-i mai putea motiva decât fie pe alegătorii captivi (iată, ei sunt domnii mari care ne dau şi nouă ceva – ca în celebrul film cu serbarea lui Stănescu de la Căcâna), fie pe alegătorii care poate au fost de stânga, dar au devenit conservatori fiindcă au îmbătrânit şi s-au îmburghezit şi ei, dacă nu cumva au fost dintotdeauna nomenclaturişti (iar o categorie notabilă aici sunt foştii adepţi uselişti dispuşi să voteze cu Tăriceanu pe motiv că e sub demnitatea lor să voteze cu PSD).

Mai departe însă, pentru PSD se deschid două drumuri de urmat, între care partidul ar trebui să fie în stare să aleagă dacă vrea să apară cu o identitate definită la următoarele runde de alegeri. Şi culmea e că, deşi conducerii PSD îi lipseşte ambiţia ideologică, ambele sunt la fel de fertile şi ofertante în epoca tulbure prin care trece Europa. Una este insistenţa pentru principiile economice de stânga menite să combată sărăcia şi inegalităţile sociale, în linia exprimată la ora actuală de Cristian Socol, cel mai proeminent susţinător al filosofiei „wage-led growth”, creşterea economică impulsionată de majorarea salariilor. Cealaltă este asumarea unor principii ale suveranismului economic, pe urma guvernelor de dreapta din Ungaria şi Polonia, pentru care orice măsură de protecţie socială e subsumată unui paternalism etatist care urmăreşte explicit fidelizarea cetăţenilor faţă de naţiune.

Dacă între cele două căi pare la prima vedere să fie dificil de deosebit, e pentru că la ora actuală atât protecţia socială de stânga, cât şi etatismul de dreapta se slujesc de măsuri economice similare, criteriul de diferenţiere ideologică fiind de obicei plasat în altă parte, respectiv în concomitenţa adoptării sau nu a principiilor progresismului social, etichetat la noi ironic drept „sexomarxism” sau corectitudine politică, respectiv privilegierea în politicile publice a drepturilor pentru minorităţile sexuale şi etnice. La noi îndeobşte lipsesc dilemele pe astfel de teme fiindcă nu e înghesuială mare nici la politici coerente de protecţie socială (numai PSD s-a poziţionat până acum în favoarea lor), nici la măsuri de privilegiere a drepturilor minorităţilor (numai USR s-a poziţionat până acum în favoarea lor). Încolo însă, atitudinea autentică de stânga pare să fie ceva tot mai greu accesibil unor lideri pe care îmburghezirea personală şi de grup i-a făcut să piardă legătura cu electoratul.

Declaraţia lui Paul Stănescu, care raportează frust evaluarea performanţei din alegeri la epoca tăierii porcului, pare să situeze automat partidul ca fiind unul al tradiţiilor, acele tradiţii care nu pot fi tulburate de nicio catastrofă de pe lume, nici măcar de evenimentele cu impact direct asupra electoratului vulnerabil al stângii – împingerea deficitului peste 4%, deprecierea leului, îngheţarea salariilor sau creşterea tarifelor la energie. Şi totuşi, dacă PSD vrea să-şi revendice o identitate limpede (nemaivorbind de una compatibilă cu familia social-democrată europeană unde partidul e încă afiliat), ar face bine să-şi reclame zona sa iniţială de stânga şi nu pe cea a dreptei spre care încă de pe vremea lui Dragnea îl împing liderii lui îmburgheziţi.

Nu de alta, dar zona de dreapta, a tradiţiei şi a valorilor conservatoare, e deja arvunită de PNL. S-a făcut haz pe net de Rareş Bogdan care şi-a făcut cruce cu ochii holbaţi în seara victoriei lui Klaus Iohannis; ceea ce a făcut el a fost însă o poziţionare ideologică foarte serioasă – revendicarea exact a acelei zone unde PNL ştie că va fi întotdeauna mai convingător decât PSD.