COMENTARIU Marius Oprea: Comemorarea unui erou, care l-a sfidat pe ”Putinii” vremii sale: braşoveanul Liviu Babeş

Protestul n-a rămas fără ecou, atunci. Mai mulţi turişti străini au surprins momentul şi l-au relatat, profund marcaţi de cele văzute. Cîteva zile mai tîrziu, ”Europa liberă” relata: ”Se pare că în ziua de 2 martie, la Braşov, un cetăţean român şi-a dat foc în semn de protest pentru atrocităţile săvîrşite de regimul Ceauşescu. Nu cunoaştem amănunte, dar ne vom interesa şi vom reveni”. Cel care a revenit însă a fost, în aprilie 1989, Ion Raţiu, în ziarul căruia (”The Free Romanian”) s-au publicat mai multe amănunte despre gestul pictorului braşovean. Astfel a aflat lumea despre Liviu Babeş, iar ştirea, spre marele deranj al regimului de la Bucureşti, a fost preluată în mari cotidiane, precum  ”The Sunday Times”.

Gestul lui Liviu Babeş a fost o jertfă pentru oraşul său. La Braşov, unde trăiam şi eu pe atunci, aveai ce vedea: cozi imense la magazinele ”Gospodina”, unde singurul aliment care se vindea la casolete de jumătate de kilogram erau chiftelele de stavrid, cu solzi şi oase tocate în conţinut. Erau singurele alimente care se mai găseau. În magazinele alimentare, mai existau doar apă minerală medicinală, muştar, conserve cu scoici din China, creveţi vietnamezi, oţet şi şampanie. Pîinea era cartelată. Ulei, zahăr, carne, de asemenea pe cartelă, nu se mai văzuseră în oraş de jumătate de an. Şi, ca un corolar al suferinţelor populaţiei, private şi de apă caldă, căldură şi electricitate (care se ”dădeau” numai între 18 şi 21), pe deasupra oraşului se roteau, ameninţător, elicoptere. La fiecare intersecţie, se aflau patrule mixte de miliţie şi ”gărzi patriotice”, care legitimau pe oricine circula în ”grup mai mare de trei persoane”. Oraşul a trăit, doi ani, din toamna anului 1987 pînă în decembrie 1989, într-o stare de asediu nedeclarată.

Din toate acestea, s-a născut protestul eroic al pictorului Liviu Babeş. Fire sensibilă şi introvertită, acesta a adunat în el toate suferinţele concitadinilor şi a căutat să le aducă în conştiinţa lumii, cu sacrificiul său. Nu ştiu dacă a bănuit că nu va supravieţui. Dus la spitalul judeţean, în loc să fie tratat pentru arsuri, a fost interogat de Securitate, în cele cîteva ore în care a mai trăit, suferind dureri atroce – după mărturia pe care mi-a făcut-o un prieten medic, care ”auzise” şi el asta. I s-a refuzat orice calmant, pînă nu va spune ”cine l-a pus” să facă asta, să-şi dea foc în semn de protest. Gestul său a alimentat revolta braşovenilor şi a adăugat încă o fisură la edificiul ”epocii de aur” pe care o trăiau românii atunci. Degeaba s-a încercat răspîndirea zvonului cu privire la ”nebunia” lui Babeş. El nu era în evidenţă cu nicio boală psihică. Gestul său a fost unul născut dintr-o prea mare luciditate, şi nu din ”nebunie”.

”Torţa vie” a coborît pînă aproape de baza pîrtiei, unde doi turişti britanici au încercat să-l stingă cu propriile fîşuri, pînă a venit Securitatea şi i-a alungat pe toţi. Trecuse de ora 15. Trei ore mai tîrziu, Etelka, soţia lui, a fost chemată să-i ridice cadavrul de la morgă, fără să fie lăsată să ridice capacul coşciugului. Îngroparea a fost una simplă, numai ea şi cîţiva vecini curajoşi, sau informatori. 

Liviu Corneliu Babeş a fost din nou comemorat astăzi la poalele pîrtiei Bradul, scena curajului său, de văduva sa, de fiica lui şi de foştii muncitori de la ”Steagul Roşu”, revoltaţi la 15 noiembrie 1987, grupaţi în Asociaţia condusă de Marius Boeriu şi Dănuţ Iacob. A fost o ceremonie discretă, nu s-au mai trimis mesaje prezidenţiale, ca acum trei ani. Au participat însă autorităţile locale, semn că eroul-martir n-a fost uitat de tot. Babeş avea 46 de ani, cînd s-a autoincendiat, era electrician de meserie şi pictor amator, al cărui talent era apreciat de colegii săi, de la Şcoala Populară de Artă. Avea un umor fin şi muşcător, dar era şi deosebit de intransigent, cu proştii şi superficialii. Era un perfecţionist în toate – aşa a fost şi în jertfa lui.

Am cunoscut-o şi o cunosc bine pe Etelka, văduva sa, pe care am ajutat-o să obţină o pensie viageră, aidoma membrilor Asociaţiei 15 Noiembrie 1989 cînd am aflat de drama ei, cu ocazia participării, în 2006, la o comemorare a martirului. De la ea ştiu multe despre Liviu, i-am putut vedea multe dintre lucrări. Pe spatele celei din urmă, ”Grota cu măşti”, scrisese un discret ”ende” (”sfîrşit” – germ.), un adio nespus altcuiva decît sieşi.    

În Braşov nu există nici acum un monument pentru Liviu Babeş. E doar o stradă, cea pe care locuia pictorul şi de unde Etelka a fost nevoită să se mute, pentru ca fiica sa să nu fie zilnic marcată de moartea tatălui ei. Cînd au schimbat numele străzii, în momentul în care Liviu Babeş a fost declarat ”erou-martir”, nimeni n-a întrebat-o, nimeni nu a fost interesat de nevoile ei, de văduvă singură, crescînd o fată, care avea mai multe întrebări, decît răspunsuri. Abia atunci cînd am aflat de toate necazurile ei, le-am putut repara, printr-o expunere de motive care viza modificarea unei legi, doar în numele unei singure persoane – cel al văduvei lui Liviu Corneliu Babeş.

Astăzi trăim în proximitatea unui eroism cotidian, cel al ucrainenilor care se împotrivesc invaziei ruse. Cîţi dintre noi îşi mai aduc însă aminte de un alt fel de invazie, care ne cotropise pe toţi şi împotriva căreia Liviu Babeş a protestat? Ea s-a numit comunism – o adevărată religie care a născut monştri şi care n-a murit – nici ea, nici monştrii săi. Unul e şi cel care a născut acest război, în umbra căruia a fost comemorat astăzi de cîţiva apropiaţi un erou din alte vremuri, care i-a sfidat pe ”Putinii” vremii sale.